Iti place? Click aici sa ii dai share!
” La inceput, puterea acestor ruine m-a speriat.mi s-au parut impresionante, o antichitate zdrobitoare in licaririle lunare, care sporeau dimensiunile, agravanu-le parca.
In ingramadirile de roci, in lungul scarilor care urcau spre intuneric, in unghiul zidurilor, norii pareau ca urmaresc fiinte din care nu vedeam decat umbre. Uneori, un suflu de aripi invizibile traversa aerul negru. Cu ochii la santuri, cu spatele cocarjat, dardaind ca o maimuta pe acoperisul lumii, (noaptea in aceste regiuni este un frig feroce) am inceput sa pandesc prezente imposibile. Simteam ca aceste locuri sunt populate de fantome.Mi se parea ca vad, ici si colo, giganti pietrificati de secolele asteptarilor tacute.
Un saman este un jucator de feste, un maestru vrajitor si pazitor al comorilor vietii. El socoteste ca singura cunostinta valabila este inauntrul lucrurilor si ca trebuie sa mergi sa o cauti acolo. De fapt toti indienii invata, inca din copilarie, sa exploreze acest interior al lucrurilor. Fiecare copil este invatat ca Pachamama, Mama Pamant, este o fiinta vie, respira, simte, ofera, ia, are nevoie sa fie hranita.
Indienii nu ingrijesc pamantul pentru ca este bolnav, ci pentru ca este “mama” lor. Il iubesc, asta e! Samanii nu te invata nimic altceva decat sa intri in relatie intima cu viata care este in toate cele.” – Henri Gougaud, Cele sapte pene ale vulturului
Mi s-a parut cel mai potrivit sa incep povestea calatoriei mele in Peru cu acest citat. Descrierile mele nu vor fi neaparat turistice (sunt destul site-uri de specialitate), nici mistice, desi am trait clipe emotionante si aproape de nedescris celui care nu a trecut prin aceste locuri.
Am calatorit in Peru si apoi in Bolivia aproape o luna de zile, (poate v-ati dat seama ca am lipsit! multumesc mult Ana pentru postari!!!) am descoperit oamenii locului, saraci material dar infinit de bogati sufleteste, am aflat taramuri si peisaje incredibile, ape, munti si pietre. Am vibrat impreuna cu prietenii vechi care m-au insotit, la aparitia grandioasa a unui condor, la o pala de vant chemata anume de samani, la rasarit sau apus de soare, la ceremonii, la curcubee circulare; am plans si am ras mult, am descoperit lucruri nestiute despre mine, mi-am incercat limitele si uneori le-am depasit, am luptat cu greutatea urcusului la altitudini de pana la 4100 de metri, cu oboseala drumului si cu lipsa somnului.
Cu alte cuvinte am trait la intensitate maxima, fiecare clipa! A fost greu, dar minunat!
Voi reveni in cateva zile cu poze si alte povesti 🙂 !!!
Articole interesante:
Iti place? Click aici sa ii dai share!
